Din moment ce legea este duhovniceasca, nu avem cum sa negam faptul ca Sabatul sfânt este o institutie duhovniceasca. Sabatul era o zi de „adunare sfânta” (Leviticul 23:3). Bucuria acestei zile este exprimata de David în Psalmii 42:4: „Mi-aduc aminte si-mi vars tot focul inimii în mine când ma gândesc cum mergeam înconjurat de multime si cum înaintam în fruntea ei spre Casa lui Dumnezeu, în mijlocul strigatelor de bucurie si multumire ale unei multimi în sarbatoare.”
Faptul ca Sabatul trebuia sa fie dedicat în întregime Domnului, faptul ca trebuia petrecut ca zi de bucurie si lauda dovedesc ca porunca a patra contribuia mai mult la a-l face pe om duhovnicesc decât oricare alta dintre cele zece porunci. Pentru a-l lipsi pe om de beneficiile spirituale ale Sabatului, vrajmasul a cautat dintotdeauna sa-l faca pe om sa pângareasca Sabatul. „Ce înseamna aceasta fapta rea pe care o faceti pângarind ziua Sabatului?” (Neemia 13:17). Pângarirea Sabatului era, în ochii Domnului, o fapta rea.
Ideea ca Sabatul este o institutie duhovniceasca este aratat atât de frumos în Isaia 58:13-14: „Daca îti vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca sa nu-ti faci gusturile tale în ziua Mea cea sfânta; daca Sabatul va fi desfatarea ta, ca sa sfintesti pe Domnul, slavindu-L, si daca-l vei cinsti, neurmând caile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale si nededându-te la flecarii, atunci te vei putea desfata în Domnul.” Sabatul a fost mereu un timp de înviorare în care oamenii se desfatau în Domnul într-un mod special.
Un verset din Faptele apostolilor explica beneficiile spirituale pe care Dumnezeu a intentionat ca Sabatul sa le aduca celor care îl pazesc în spirit: „În ziua Sabatului, am iesit pe poarta cetatii, lânga un râu, unde credeam ca se afla un loc de rugaciune. Am sezut jos si am vorbit femeilor, care erau adunate laolalta.” (Faptele apostolilor 16:13).
Din aceste afirmatii întelegem ca, exact la fel ca în vremurile Vechiului Testament, si în zilele apostolului Pavel, Sabatul era o zi de adunare pentru rugaciune si închinare. În sustinerea acestei idei, citim ca „neamurile i-au rugat sa le vorbeasca si în Sabatul viitor despre aceleasi lucruri”. Pavel a fost de acord, asa ca „în Sabatul viitor, aproape toata cetatea s-a adunat ca sa auda Cuvântul lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor 13:42-44).
Astfel aflam ca în vremea apostolilor Sabatul era privit ca zi de adunare „ca sa auda Cuvântul lui Dumnezeu”.
Sabatul este ziua stabilita de Dumnezeu pentru a lasa la o parte toate gândurile si activitatile de natura seculara si a ne aduna ca sa auzim Cuvântul lui Dumnezeu. Asa ca atunci când Pavel spune ca „Legea este duhovniceasca”, include în ea institutia Sabatului, care trebuia sa fie consacrat exclusiv lucrurilor duhovnicesti.
Întrebam: Acea întâlnire la care aproape întreaga cetate s-a adunat sa auda cuvântul lui Dumnezeu avea vreo „valoare intrinseca” pentru cei prezenti? Descoperim aici – si nu avem cum sa negam acest fapt – ca Sabatul a fost folosit în acelasi fel în Noul Testament ca în zilele profetilor din vechime. Referintele nou testamentare sunt la fel de clare si simplu de înteles ca cele pe care le-am citat din Vechiul Testament. Institutia si scopul ei au ramas aceleasi. Nu odihna de Sabat, ci regulile facute de om privitoare la felul în care trebuie pastrat Sabatul au reprezentat jugul robiei.
Pentru cei necunoscatori, anumite atacuri aduse zilei de Sabat tind sa dezvolte un sentiment de dispret si lipsa de respect fata de ea, iar aceasta este exact ce îsi doreste Satan. Dar voia Domnului este ca noi sa numim Sabatul o „desfatare”. Cuvântul „desfatare” folosit aici sugereaza ceva ce aduce bucurie si fericire sufleteasca. Acesta fiind cazul, cât de multa neplacere trebuie sa simta Domnul Sabatului când aude ca ziua aceasta este minimalizata, desfiintata si ridiculizata!
- „The Law and the Sabbath” („Legea si Sabatul”), Allen Walker, pp. 57, 58