Sabbath Truth - Sunrise over Mountains
Istoria Sabatului

Conciliul de la Trento

Conciliul de la Trento
Reformatorii au acuzat permanent Biserica Catolică de apostazie, că s-a îndepărtat de adevăr aşa cum se află în cuvântul scris. „Cuvântul scris”, „Biblia şi doar Biblia”, „aşa zice Domnul” – acestea erau mereu cuvintele lor de căpătâi. „Scriptura, cuvântul scris, singurul standard al credinţei” – aceasta a fost poziţia proclamată de Reforma protestantă.

„Doar Scriptura” sau „Scriptura şi tradiţia”?


„Scriptura şi tradiţia”, „Biblia, aşa cum este interpretată de biserică potrivit aprobării unanime a Tatălui” – aceasta a fost poziţia şi pretenţia Bisericii Catolice. Aceasta a fost şi problema principală la Conciliul de la Trento, care s-a întrunit în special pentru a analiza întrebările care au fost ridicate şi aduse cu forţa în atenţia Europei de către reformatori. Chiar prima întrebare cu privire la credinţă pe care Conciliul a discutat-o a fost întrebarea care aborda acest subiect.

O partidă puternică chiar dintre catolici la Conciliu a fost în favoarea abandonării tradiţiei şi adoptării doar a Scripturilor ca standard de autoritate. Această vedere a fost atât de puternic susţinută în dezbaterile Conciliului încât delegaţii papei i-au scris acestuia că întâlnesc o „puternică tendinţă spre a lăsa de tot tradiţiile şi a face din Scriptură singurul standard al credinţei”. Dar a face aceasta ar fi însemnat să justifice în mod vădit multe dintre pretenţiile protestanţilor. În timpul acestei crize, printre membrii ultra-catolici ai Conciliului a apărut sarcina de a-i convinge pe ceilalţi că „Scriptura şi tradiţia” reprezentau singura bază sigură pe care să stea. Doar dacă aceasta s-ar fi putut face, Conciliul ar fi putut continua să dea un decret de condamnare a Reformei protestante. Întrebarea a fost dezbătută zi după zi, până când Conciliul a fost suspendat.

Arhiepiscopul de Reggio


În final, după un lung şi intens efort mental, arhiepiscopul de Reggio a venit în Conciliu cu următorul argument pentru partida care susţinea Scriptura şi doar Scriptura: „Protestanţii pretind că îşi aşază temelia doar pe cuvântul scris. Ei susţin că înalţă doar Scripturile ca standard al credinţei. Ei îşi justifică răzvrătirea prin acuzaţia că biserica a apostaziat de la cuvântul scris şi urmează tradiţia. Dar pretenţia protestanţilor că ei îşi aşază temelia doar pe cuvântul scris nu este adevărată. Pretenţia lor că susţin doar Scriptura ca standard al credinţei este falsă.

DOVADA: Cuvântul scris porunceşte expres păzirea zilei a şaptea ca zi de Sabat. Ori ei nu păzesc ziua a şaptea, ci o resping. Dacă ei ar înălţa într-adevăr doar Scriptura ca standard, ar păzi ziua a şaptea aşa cum este poruncit peste tot în Scriptură. Dar ei nu doar că resping păzirea Sabatului poruncită în cuvântul scris, dar au şi adoptat şi implementat practica păzirii duminicii, pentru care nu au decât tradiţia bisericii. Prin urmare, pretenţia că «doar Scriptura este standardul» cade. Şi doctrina «Scriptura şi tradiţia» este pe deplin întemeiată, protestanţii însuşi fiind judecătorii în acest caz.”

Acest lucru nu putea fi contrazis, pentru că însăşi declaraţia de credinţă a protestanţilor – Confesiunea de la Augsburg, 1530 – admite clar că „păzirea zilei Domnului” a fost stabilită doar de „biserică”.

Argumentul a fost primit de Conciliu de parcă ar fi venit direct prin inspiraţie divină, partida „doar Scriptura” a renunţat şi imediat Conciliul a condamnat unanim protestantismul şi întreaga Reformă protestantă drept o răzvrătire nejustificată împotriva credinţei şi autorităţii Bisericii Catolice. Pe 8 aprilie 1546 au fost „promulgate două decrete, primul dintre ele hotărând, sub pedeapsa anatemei, că Scriptura şi tradiţia trebuie să fie primite şi venerate în mod egal, iar cărţile deuterocanonice (apocrifele) fac parte din canonul Scripturii”.

Inconsecvenţa aduce înfrângere


În acest fel, inconsecvenţa din practica protestantă raportată la declaraţiile protestante i-au oferit Bisericii Catolice baza mult căutată şi avid dorită pentru a condamna protestantismul şi întreaga mişcare de Reformă protestantă drept o răzvrătire mânată de ambiţie egoistă împotriva autorităţii bisericii. În această controversă vitală, cheia, cea mai mare şi evidentă expresie a inconsecvenţei protestante a fost respingerea Sabatului Domnului, ziua a şaptea poruncită în Scripturi, şi păzirea duminicii poruncită de Biserica Catolică.

- „Romes' Challenge” („Provocarea Romei”), pp. 25-27