Una dintre cele mai ciudate omisiuni din viata noastra moderna priveste calendarul care atârna pe peretele casei tale si a mele. Astronomia poate oferi majoritatea raspunsurilor legate de masurarea timpului, chiar din anii cei mai timpurii ai istoriei umane. Dar chiar si specialistii în ale calendarului nu ne pot da niciun motiv stiintific pentru împartirea timpului în cicluri saptamânale a câte sapte zile. Nici stelele, nici planetele, nici soarele nu ofera vreun indiciu logic pentru aceasta grupare a timpului. Zilele si lunile au la baza legile previzibile ale miscarilor planetare, dar de ce împart calendarele noastre zilele în unitati a câte sapte?
Creatiunea si saptamâna de sapte zile
Prieteni, exista un singur raspuns la aceasta întrebare. Biblia spune ca Dumnezeu a creat lumea în sapte zile si a dat o porunca divina pentru vremurile care vor urma – ca omenirea sa împarta acest timp în saptamâni. Aici este textul din Exodul 20:8-11: „Adu-ti aminte de ziua de odihna, ca s-o sfintesti. Sa lucrezi sase zile si sa-ti faci lucrul tau. Dar ziua a saptea este ziua de odihna închinata Domnului, Dumnezeului tau: sa nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tau, nici fiica ta, nici robul tau, nici roaba ta, nici vita ta, nici strainul care este în casa ta. Caci în sase zile a facut Domnul cerurile, pamântul si marea, si tot ce este în ele, iar în ziua a saptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihna si a sfintit-o”.
Va rog sa observa?i ca Dumnezeu însusi este autorul saptamânii calendaristice de sapte zile. Ea a ajuns pâna la noi din timpurile stravechi si a fost inclusa în cele mai vechi forme ale calendarului, indiferent de rasa sau limba. Nu se poate decât cu greu argumenta ca avem de a face cu o ordine pe care Creatorul a instituit-o la începutul istoriei omenirii. Iar cel mai uimitor lucru este ca nu s-a pierdut nicio unitate de timp de când marele Dumnezeu a dat porunca Sa privitoare la pazirea Sabatului zilei a saptea în cinstea creatiunii. Ce a poruncit, El l-a facut pe om în stare sa realizeze. În mod miraculos, acelasi ciclu saptamânal de sapte zile a fost pastrat de-a lungul veacurilor astfel încât omul sa se bucure de binecuvântarea spirituala care a fost pusa la început asupra zilei a saptea.
Deci care zi este?
Astazi nu se ridica nicio întrebare din partea vreunui membru al clerului sau membru laic privitoare la care zi este cu adevarat ziua a saptea. Astronomii ne asigura ca ziua a saptea de astazi este aceeasi zi a saptea pe care Isus a tinut-o când a fost aici acum peste 1900 ani.
Acum sa ne întoarcem la omisiunea ciudata pe care am mentionat-o la început. De ce încalca majoritatea crestinilor porunca lui Dumnezeu prin refuzul de a pazi Sabatul pe care El l-a stabilit, binecuvântat si sfintit? Ziua a saptea, sau Sabatul, a fost facuta o zi de lucru si negot, calcându-se în mod deliberat legea scrisa de însusi degetul lui Dumnezeu.
Cu siguranta, fiecare credincios stie ca Creatorul S-a odihnit în ziua a saptea si a sfintit-o ca Sabat. Si toti stiu ca porunca a patra impune pazirea Sabatului zilei a saptea. Majoritatea urmasilor lui Hristos stiu ca El nu a tinut nicio alta zi afara de ziua Sabatului. Însa în ciuda acestor dovezi biblice, majoritatea lumii crestine tine duminica, prima zi a saptamânii, si se închina în acea zi.
În Biblie nu este înregistrata nicio schimbare în închinare de la ziua a saptea la prima zi. Daca schimbarea ar fi fost marcata acolo, ea nu ar mai fi astazi un lucru atât de uluitor. Dar Creatorul nostru spune: „Eu sunt Domnul, Eu nu Ma schimb” (Maleahi 3:6). Porunca înca trebuie respectata, pentru ca Mântuitorul declara ca „este mai lesne sa treaca cerul si pamântul decât sa cada o singura frântura de slova din Lege” (Luca 16:17). Daca cerul si pamântul înca sunt la locul lor, ca marturie, înseamna ca al patrulea precept al legii înca este obligatoriu. Isus a spus: „Sa nu credeti ca am venit sa stric Legea” si „Daca vrei sa intri în viata, pazeste poruncile” (Matei 5:17; 19:17).
Cine a schimbat ziua?
Cu toate acestea, s-a facut o încercare de a schimba ziua de odihna. Majoritatea oamenilor de astazi nu pazeste ziua pe care Isus a pazit-o. Si întrebarea este: cine a schimbat Sabatul de la ziua a saptea la prima zi a saptamânii, si prin ce autoritate? Fiecare crestin care îsi doreste sa „intre în viata” ar trebui sa fie preocupat de acest subiect. Ar trebui sa stim cum a venit aceasta schimbare si daca marea parte a crestinatatii are dreptate când tine duminica în locul zilei de Sabat.
Lumina asupra acestei întrebari se afla în însasi etimologia cuvântului „duminica” (n. tr., în engleza, duminica este „Sunday” care literal înseamna „ziua soarelui”). În veacurile timpurii, omenirea, uitând de adevaratul Creator al cerului si al pamântului si a „tot ce este în ele” si având, la fel ca toti oamenii, un instinct inerent care îndeamna la cautarea unui obiect sau a unui fiinte careia sa i se închine, a început sa se uite dupa un astfel de obiect sau fiinta. Privirea lor a ramas fixata asupra celui mai mare si mai stralucitor lucru pe care ochii lor îl puteau vedea. Ei si-au ales soarele ca zeu. Prin caldura sa luminoasa si prietenoasa, el facea ca viata de pe pamânt sa înmugureasca, sa înfloreasca si sa aduca roada; cu siguranta, acesta trebuie sa fie adevaratul dumnezeu si creator al fiintei umane. Astfel descoperim în istorie prezenta permanenta a zeului soare.
El este pictat pe temple si monumente din Asiria, Babilon, Egipt, Persia, Grecia si Roma. Ra, Isis, Osiris, Baal, Mithra, Hercule, Apollo si Jupiter sunt toti zei pagâni ai soarelui. Închinarea la soare este mentionata si în Biblie. În Iov 31:26-28 citim: „Daca am privit soarele când stralucea (...) si daca mi s-a lasat amagita inima în taina; daca le-am aruncat sarutari, ducându-mi mâna la gura – si aceasta este tot o faradelege care trebuie pedepsita de judecatori, caci m-as fi lepadat de Dumnezeul cel de sus”. Si din nou, în Ezechiel 8:16: „Si m-a dus în curtea dinauntru a Casei Domnului. Si iata ca, la usa Templului Domnului, între pridvor si altar, erau aproape douazeci si cinci de oameni cu dosul întors spre Templul Domnului si cu fata spre rasarit si se închinau înaintea Soarelui, spre rasarit”.
Pagânii aveau „multi dumnezei si multi domni”. Pe lânga soare, ei se închinau lunii, planetei Marte, Mercur, Venus si Saturn, si au pus zilelor saptamânii numele zeilor lor. Soarelui i-a fost dat sa fie primul si cel cei important zeu, astfel prima zi a saptamânii a fost numita ziua soarelui sau duminica (n. tr., în engleza, duminica este „Sunday” si înseamna „ziua soarelui”) . Luna a luat locul al doilea si deci a doua zi, de aici luni (n. tr., în engleza, luna este „moon”, iar luni este „Monday”). Saturn a luar sâmbata, ultima zi (n. tr., în engleza, sâmbata este „Saturday”). Asa ca înca din antichitate, duminica a început sa fie tinuta ca zi de închinare.
Când Hristos a venit, închinarea la soare duminica era pagânism. Când evanghelia a ajuns din Iudeea la stramosii nostri din Europa, i-a gasit aducând omagii soarelui în prima zi a saptamânii. Pe masura ce Duhul lui Dumnezeu, manifestat în Hristos, a început sa lucreze asupra inimilor oamenilor, multi au parasit închinarea la Apollo, zeul soare, si s-au alaturat crestinilor.
Dupa ce Hristos a urcat la cer, marea majoritate a lumii era înca pagâna, închinându-se la soare duminica, în timp ce urmasii lui Isus se închinau lui Dumnezeu în adevaratul Sabat, sau ziua a saptea. Prin manifestarile minunate ale Duhului lui Dumnezeu, crestinismul a început sa câstige teren, iar pagânismul a început sa apuna. Predicarea puternica a lui Pavel din Asia, Macedonia si Italia a câstigat mii de oameni în rândurile lui Hristos. Biserica din acele timpuri era puternica, datorita zelului ei si a vietilor înflacarate, consacrate. Închinarea la adevaratul Dumnezeu si urmarea poruncilor Sale s-au raspândit în jurul întregii lumi.
Însa înainte ca Pavel sa fie martirizat, el le-a scris tesalonicenilor: „Va rugam, fratilor, sa nu va lasati clatinati asa de repede în mintea voastra si sa nu va tulburati (...) ca si cum ziua Domnului ar fi si venit chiar. Nimeni sa nu va amageasca în vreun chip, caci nu va veni înainte ca sa fi venit lepadarea de credinta si de a se descoperi omul faradelegii, fiul pierzarii, potrivnicul care se înalta mai presus de tot ce se numeste „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Asa ca se va aseza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. (...) Caci taina faradelegii a si început sa lucreze” (2 Tesaloniceni 2:1-4,7).
Omul faradelegii
Aici este o avertizare privitoare la apostazie. Pavel a vazut-o lucrând în biserica. „Lepadarea de credinta” trebuie sa vina „înainte”. „Taina faradelegii” sau un duh de desfiintare a legii lui Dumnezeu a si început sa lucreze. „Omul faradelegii” trebuie sa fie descoperit chiar în biserica „dându-se drept Dumnezeu”. Este foarte evident ca din acest loc va veni pornirea de a schimba legea lui Dumnezeu. Nu poate fi nicio îndoiala ca Pavel cunostea profetia din Daniel 7:24-25 despre „cornul cel mic” care trebuia sa urmeze Romei, cu ochi si o gura ca de om (versetul 8) si care rosteste „vorbe de hula împotriva Celui Preaînalt”, care „asupreste pe sfintii Celui Preaînalt” si care „se va încumeta sa schimbe vremurile si legea”. Aici întâlnim bine cunoscuta consecventa a Bibliei. Daniel a profetizat ca un om al faradelegii se va „încumeta” sa schimbe legea, iar Pavel, mânat de acelasi Duh, a profetizat despre omul faradelegii care are taina faradelegii.
Dumnezeu, care a creat ochii, nu este orb, iar prin acesti doi vazatori, El a descoperit poporului lui Dumnezeu faptul ca va veni în biserica o putere care va „schimba vremurile si legea”. Iar conform acestei profetii, avem si împlinirea ei.
Curând dupa ce Pavel a fost omorât, în biserica a aparut, în timpul de prosperitate, o rivalitate serioasa între episcopii bisericilor principale privitoare la cine ar trebui sa fie cel mai mare. Ei au devenit însetati de mai multa putere si au facut aproape tot ce puteau pentru a-si mari numarul membrilor, a-si creste parohiile si a-si spori puterea.
Ei au coborât standardele adevarului pentru a creste numarul membrilor. Multimile s-au alaturat bisericii. Calul alb al puritatii si al simplitatii pe care biserica a calarit „biruitoare ca sa biruiasca”, a fost dat la schimb pentru calul rosu al vrajbei si al spiritului lumesc. Ei au dat „aurul curatit în foc” pentru zorzoanele popularitatii. Pagânismul a intrat în biserica fara o schimbare a inimii sau a vietii. La mai putin de un secol de la moartea sa, profetia lui Pavel si-a gasit împlinirea. A avut loc o „lepadare” a puritatii si o introducere a principiilor si filozofiilor pagâne în biserica.
Influenta lui Constantin
În primii ani ai secolului al IV-lea, Constantin, un general roman care îsi dorea cu ambitie tronul, a adoptat crestinismul ca pe un fel de avantaj politic. El a vazut ca pagânismul pierde teren. Dar în realitate, acesta era doar absorbit de biserica. Doar ca mijloc de a obtine popularitate, Constantin s-a proclamat pe sine crestin. Episcopii slugarnici l-au aclamat.
Constantin a fost confruntat cu urmatoarea situatie: mai mult de jumatate din popor se închina duminica – pagânii. Ceilalti tineau Sabatul – pretinsii crestini. El a venit cu o idee pentru a lega cele doua grupari. Prin crestinismul sau pretins, el nu a vrut sa intre în conflict cu prejudecatile supusilor sai pagâni. Stând gratios între cele doua, el a domolit „fricile supusilor sai prin publicarea în acelasi an a doua edicte, primul poruncind la tinerea cu solemnitate a duminicii, iar al doilea ordonând consultarea regulata a haruspiciilor” – un obicei pagân („Istoria declinului si a prabusirii Imperiului Roman” a lui Gibbon, cap. 20).
Iata-ne aici, fata în fata cu prima lege data vreodata cu scopul de a face din duminica o zi de odihna sacra. Ea este în întregime o lege facuta de om, neinspirata de Divinitate. În ziua a saptea a lunii martie 321, Constantin a dat legea sa duminicala:
„În ziua venerabila a Soarelui (Dies Soli) sa se odihneasca magistra?ii ?i oamenii care locuiesc în ora?e ?i sa se închida toate atelierele. În ?ara, totu?i, persoanele angajate în agricultura î?i pot continua în mod liber ?i legal activita?ile, deoarece se întâmpla adesea ca o alta zi sa nu fie potrivita pentru însamân?area cerealelor sau plantarea vi?ei de vie; ca sa nu neglijeze momentul stabilit de Cer pentru astfel de lucruri”. Chiar aici avem geneza pazirii duminicii în biserica crestina.
Conciliul de la Laodiceea
Biserica a urmat conducerea lui Constantin si în anul 364, la Conciliul de la Laodiceea, a dat o lege care cerea crestinilor sa nu „se iudaizeze odihnindu-se sâmbata”. Eusebiu, un episcop notabil al bisericii, afirma: „Toate lucrurile care trebuiau facute ca datorie în Sabat, noi le-am transferat asupra zilei Domnului”. Iata, aici este clar ca o mâna omeneasca, si nu una divina, a schimbat Sabatul. Eusebiu spune: „Noi am transferat”.
În cele din urma Sabatul a fost zdrobit, iar duminica, ziua sfânta a pagânilor, a fost instituita în locul lui. Din acest moment, ea a fost îmbratisata de biserica si sustinuta de ea, asa cum se întâmpla si astazi. Doctorul Eck, un jurist abil si un campion al bisericii în controversa ei cu Martin Luther recunoa?te: „Biserica a schimbat pazirea Sabatului la duminica cu propria ei autoritate, fara vreun suport scripturistic, fara îndoiala sub inspiratia Duhului Sfânt”.
- din seria de predici înregistrate ale lui Joe Crews