În Exodul 31:14 citim: „Sa tineti Sabatul, caci el va fi pentru voi ceva sfânt. Cine îl va calca va fi pedepsit cu moartea; cine va face vreo lucrare în ziua aceasta va fi nimicit din mijlocul poporului sau”.
Daca cititorul va deschide la Deuteronomul 13:6,10; 21:18,21; 22:21-28 si capitolul 20 din Leviticul, va gasi acolo o serie întreaga de norme care dispun uciderea oamenilor idolatri, a celor care se razvratesc fata de parinti, care comit adulter sau se fac vinovati de incest, care îsi blestema tatal sau mama – de fapt, a celor care încalca oricare parte a legii morale. În mod corect, cineva a estimat ca nu mai putin de noua din cele zece porunci sunt date în mod specific sub sanctiunea pedepsei cu moartea.
Acum îl întrebam pe cel care se opune doctrinei Sabatului: Crezi ca un idolatru, de exemplu, sau fiul care îsi blestema tatal trebuie omorât? Sigur ca raspunsul ar fi „nu”. Atunci, potrivit cu rationamentul sau, daca el crede ca aceasta sanctiune nu ar trebui impusa astazi, el crede în mod evident ca nu mai este gresit sa fii un idolatru sau un fiu care îsi blestema tatal. Dar o astfel de concluzie ar fi în mod evident monstruoasa, fara a mai spune ca ar fi chiar irezonabila. Însa nu ar fi mai irezonabila decât ideea ca, din cauza ca pazitorii Sabatului de astazi nu cred ca cei care calca Sabatul ar trebui omorâti, concluzia este ca legea Sabatului este anulata. Acest rationament dovedeste peste ceea ce este firesc, prin urmare nu dovedeste nimic.
Suntem de acord ca daca o lege nu are o sanctiune, ea nu are nici putere, dar de aici nu rezulta ca din cauza ca nu credem în uciderea cu pietre, nu credem nici ca nu va fi nicio pedeapsa pentru cei care calca Sabatul sau o alta parte a legii lui Dumnezeu.
Singura diferenta dintre vechea orânduire a evreilor si cea din zilele noastre vizeaza timpul când se executa sanc?iunea si persoana care o executa. Când Dumnezeu era conducatorul direct, El a considerat potrivit sa aplice pedeapsa imediat. Acum cel care face raul va fi rasplatit în marea zi a judecatii finale (a se vedea Evrei 10:26-29).
Prin urmare, niciun calcator al Sabatului sa nu se simta în siguranta doar pentru ca Dumnezeu nu a adus imediat judecata asupra sa pentru violarea celui de-al patrulea precept al decalogului, care declara ca ziua a saptea este Sabatul Domnului, Dumnezeu, Creatorul cerului si al pamântului.
Se spune ca un om fara temere de Dumnezeu îsi gasea placerea în a se lauda cu neascultarea sa de porunca Sabatului. El traia într-o localitate în care fermierii din împrejurimi erau pazitori devota?i ai Sabatului. Când a venit luna octombrie si a strâns recolta, omul a descoperit ca avea în hambarul lui chiar mai mult decât vecinii sai.
Întâlnindu-se într-o zi pe strada cu un pastor pazitor al Sabatului, el i-a povestit acest lucru cu o încântare rautacioasa. Singurul raspuns al pastorului a fost: „Dumnezeu nu face întotdeauna o reglementare în octombrie.” Nici ca se putea gasi un raspuns mai bun!
Pazitorul credincios al Sabatului asteapta ziua judecatii finale pentru a-si primi rasplata deplina pentru ascultarea sa de Dumnezeu, Creatorul întregului pamânt. În mod similar, cel care calca Sabatul trebuie sa astepte ultima mare zi a socotelilor pentru a primi rasplata finala a neascultarii de porunca expresa a lui Dumnezeu. Scriptura spune ca încalcarea legii lui Dumnezeu este pacat (1 Ioan 3:4), iar plata pacatului este moartea (Romani 6:23). Nu este aceasta sanctiune suficienta?
Dar cum ramâne cu porunca de a nu aprinde focul în Sabat? În Exodul 35:3 citim: „Sa n-aprindeti foc în niciuna din locuintele voastre în ziua Sabatului”. Raspunsul nostru, pe scurt, este acesta:
1. Interdictia de a aprinde focul nu face parte din porunca a patra a decalogului. Preceptele decalogului sunt cele pe care le consideram morale si prin urmare vesnic valabile.
2. Au fost date multe dispozitii civile si ceremoniale lui Israel, care au avut o durata limitata. De exemplu, dispozitiile civile care stabileau cum trebuie tratat un rob (a se vedea Exodul 21:1-11). Cel care se opune Sabatului nu considera ca aceste dispozitii privitoare la robi justifica astazi sclavia. În schimb, el este de acord, la fel ca pazitorul Sabatului, ca multe dintre dispozitiile date lui Israel prin Moise erau o adaptare a marilor principii morale la gradul de întelegere morala a israelitilor sau la situatiile particulare care existau la nivel local. Aici regasim diferenta principala dintre poruncile morale ale decalogului, date lui Israel direct de Dumnezeu pe Sinai, si toate celelalte dispozitii, date prin Moise.
Acum, daca cel care se opune Sabatului se simte liber sa se debaraseze de dispozitia privitoare la grija fata de robi în timp ce sustine ca noua din cele zece porunci ale decalogului sunt înca în vigoare, nu ar fi la fel de rezonabil daca s-ar debarasa de dispozitia privitoare la aprinderea focului în Sabat în timp ce ar sustine ca toate cele zece porunci ale decalogului sunt înca în vigoare?
3. Nu este nici macar sigur, din context, ca porunca data evreilor împotriva focului în Sabat a fost data cu intentia ca ea sa se aplice dupa calatoria lor prin pustie. Porunca vine ca o prefata la seria de porunci privitoare la ridicarea tabernacolului, porunci care erau valabile doar cât timp tabernacolul a fost în constructie, iar apoi au iesit din vigoare. Nici macar evreii nu au cazut de acord daca interdictia legata de focul din Sabat se extinde si dupa perioada pustiei.
În pustie, temperatura era de obicei ridicata, asa ca nu era nevoie de foc pentru a-i proteja de îmbolnavire. Israelitii au fost instruiti sa coaca si sa fiarba în ziua a sasea cantitatea de mana care sa fie mâncata în ziua Sabatului, în aceasta forma. Asadar, nu mai era nevoie sa aprinda focul pentru a gati în acea zi.
Din nou, „a aprinde” un foc în acele zile însemna a se angaja într-o activitate foarte serioasa si prelungita. Asa cum observa „Pulpit Commentary” în comentariile sale asupra Exodului 35:3:
„Aprinderea focului în vremurile stravechi implica o munca însemnata. În mod normal se facea prin frecarea a doua bete sau rasucirea cu rapiditate a unui bat rotund între doua palme, într-o adâncitura de pe o scândura. Focul aparea doar dupa mult timp. În plus, deoarece climatul cald al Arabiei si Palestinei facea ca încalzirea artificiala sa nu fie necesara, focul era aprins doar pentru gatit, ceea ce implica o munca suplimentara nenecesara. (...) Evreii în general privesc acest precept ca având aplicabilitate temporara.”
În lumina acestor lucruri, cum ar putea interdictia de a aprinde focul sa ridice vreo îndoiala asupra calitatii morale si a permanentei poruncii a patra a decalogului?
– „Answers to Objections” („Raspunsuri la obiectii”), Francis D. Nichol, pp.134-137